O nouă provocare în viața noastră – minciuna.
Mai țineți minte pragurile de dezvoltare ale copiilor noștri, cum ar fi: primii pași, primele cuvinte, prima cană spartă…Acum a venit rândul primelor minciuni sociale – le numesc sociale pentru că ele se manifestă în afara cercului familial și familiar, în cercul școlar – acolo unde mama și tata nu dețin controlul și nici toate datele problemei.
Așa că trecem prin toate cele 5 stadii ale durerii:
- 1 – negarea – nu este posibil ca al meu copil să minta, sigur este o confuzie la mijloc
- 2 – furia – după ce o discuție cu propriul copil și cu unul-doi-trei-…-zece martori la evenimentul în cauză, înlătură orice urmă de confuzie, începe „furia” și ne supărăm, discutăm, și ajungem la următorul pas
- 3 – târguiala – mai exact, să căutăm cauza minciunii, cu întrebările clasice: Cine? Cum? De ce? Când? Unde? fără prea mare succes
- 4 – depresia – ajungem în etapa în care ne recăutăm rostul nostru de părinți/îndrumători spre viitorul copiilor noștri, ne punem nouă întrebări, ne autoanalizăm, ne consultăm horoscopul, etc… pentru ca în final să ajungem la pasul 5
- 5 – acceptarea – acum suntem mai maturi, noi și copiii – vom căuta să înțelegem, să acceptăm minciuna ca fiind o parte a vieții, complementară acțiunii de a spune adevărul.
În propriul proces de acceptarea a acestei noi etape de dezvoltare, am ales să mă informez și să-mi informez proprii copii despre ceea ce înseamnă minciuna. Așadar, am selectat o serie de forme de minciuni (unele mai generale, altele mai specifice), cu rolul de a-i face pe ei să înțeleagă că „a minți” nu este ceva ce poate fi încadrat fie alb, fie negru și că și ei trebuie să recunoască o minciună, așa cum și experiența noastră ne-a ajutat pe noi.
Suntem conștienți că acesta este doar Citeste mai multe
